Am încălecat pe-o șa …

Miercuri, 7 ianuarie 2009. Ora 7:25.  Frankfurt.

Cum era de așteptat, avionul moldovan a zburat mai încetuț, chiar încetinel, așa că am ajuns la Frankfurt cu o jumătate de oră întîrziere (la un zbor care trebuia să dureze numai 2 1/2 ore!). De data aceasta, legătura mea spre Los Angeles este într-un alt  terminal, așa că trebuie să iau trenul. La terminalul 1A am găsit pe cineva de la Lufthansa care mi-a zis să mă grăbesc și mi-a scris pe bilet poarta de la care trebuia să mă îmbarc pe un United Airlines. Pentru că luasem trenul, trebuie acum să stau iar la coadă pentru de-terorizare. Ați ghicit (începeți să cunoașteți jocul), coada era cam de vreo două ore, iar avionul meu pleca în 45 de minute. M-am apropiat de o doamnă din serviciul german de securitate și am rugat-o să mă bage în față, cum văzusem că făcuse înaintea mea cu o familie. Mi-a răspuns rece că se face numai dacă am copii mici. Am vrut să-i spun că am doi nepoți mici acasă, dar m-am gândit că, cu germanii, nu-i de glumit. Bine ar fi fost dacă m-aș fi ținut de această convingere până la capăt …

Lângă mine, o americancă striga că se află și ea în aceeași situație și solicita un statut de urgență. Germanca ne-a zâmbit uscat și a plecat, întorcându-ne spatele. Să fie și asta tot din cauza președintelui Bush, a războiului din Irak și a crizei financiare? Hotarât lucru, astăzi nu este ușor să fi american în Europa. Dacă le mai spun și că n-am votat pentru Obama …

Cu o etică strămoșească pe care a redeprins-o în ultimele două săptămâni petrecute în Moldova și România, am tras-o pe americancă lângâ mine, am desfăcut cordoanele de ordine și ne-am strecurat în diagonală până în primul rând. Văzându-ne că o tăiem înainte, un cor de bărbați tuciurii sosiți din Dakar a început să facă vocalize sau să cânte un cântec patriotic de protest, nu știu precis. Eram în mare grabă și n-am stat până la sfârșit ca să-i aplaud.

Trecut prin furcile caudine ale controalelor și după ce am repetat exercițiu cu dezbrăcatul și îmbrăcatul din fugă, am zbughit-o spre poarta A 62. Ați ghicit iar, poarta se afla tocmai la capătul terminalului. Gâfâind, am ajuns suficient de la timp ca să-l aud pe funcționarul disfuncțional de la ghișeu spunând că noi, cei fără taloane de îmbarcare, trebuie să fugim înapoi la masa Frankfurt ca să luăm unul.

“Vremea se strică”, ne-a avertizat el, și n-am de gând să întârziu cu decolarea.”

Am băgat marșalier, cum spun moldovenii, și-am mai tras o alergătură preț de o transpirație bună. La masa Lufthansa ni s-a spus că zborul este a lui United Airlines și numai ei dau taloane de bord, dacă nu la poartă, atunci la ghișeul din celălalt terminal.

“Oricum, ne-a spus el, din motive de securitate, United închide ușa aeronavei cu o oră înainte de decolare”, așa că nu mai aveam nici o șansă să plecăm cu zborul de la 8:10. Regula era ca cei de unde originează zborul, Chișinău în cazul nostru, să elibereze taloanele de îmbarcare pentru toate etapele până la Los Angeles  … Și eu care începusem să mă gândesc cu plăcere și melancolie la Moldova …

Am tras aer adânc în piept, m-am rugat scurt, am afișat o mină parțial serioasă, parțial săgalnică și i-am spus: “Când am plecat din State am cumpărat biletele prin Lufthansa pentru că știam că în Germania toate merg exact și precis ca un ceas.”  L-am rugat frumos să nu-mi zdruncine această convingere. Cine zicea că stereotipurile naționale sunt doar o poveste? Germanul din fața mea a dezghețat un zâmbet și s-a aplecat asupra computerului, iar eu am avut încă o confirmare că “vorba dulce, mult aduce!”

După numai câteva clipe și-a ridicat privirea victorioasă de pe tastatură și m-a întrebat: “Ce spui dacă nu ne mai încurcăm cu United și, fără escală la Chicago, te trimitem cu Lufthansa direct la Los Angeles?”  Pentru că nu-mi găseam cuvintele, am ridicat fericit degetul mare de la mâna dreaptă în sus. Mai aveam până la noul zbor numai o oră așa că am căutat repede o toaletă. Am descoperit că există doar unele mici, de o singură persoană și că se stă la coadă cam multișor. Nu-i nimic. Nu mă grăbesc, ca unii care bateau step pe lângă mine …

Când mi-a venit rândul, am dezbrăcat unul din cele două rânduri de haine cu care plecasem din Chișinău, le-am stors și le-am băgat în geanta de voiaj împreună cu canadiana. Am căutat apoi un telefon internațional ca să anunț acasă sosirea mea cu cinci ore mai devreme. Un vânzător amabil m-a învățat cum să cumpăr și să folosesc o cartelă telefonică. N-am reușit “din prima”, dar asta a fost mereu o constantă a vieții mele.

La poarta lui Lufthansa, funcționarul mi-a spus că sunt în regim “stand by”, dar că am toate șansele să prind un loc. Când am revenit peste douăzeci de minute, l-am regăsit obosit, rece și acru. Am încercat o glumă, ca să-l scot puțin din rutina neplăcută:

“First class and window, please.”

S-a uiat la mine doar cu un ochi, nici acela pus pe glume. Probabil că de aceea scriu acum aceste rânduri așezat pe coada avionului, ultimul rând, ultimul loc, cel care “stă băț'” și nu se înclină. Cei din același rând cu mine sunt nemulțumiți. Eu sunt fericit! Puteam să rătăcesc și acum prin “pântecele chitului” din aeroportul german. Acum, oricum chiar oricum, mă duc … “acasă”.

(va urma)



Categories: Amintiri

2 replies

  1. Ei, Frate Daniel ,daca stateati acasa de sarbatori …cat de monoton era totul –ca la carte-.
    ….Dar , ptr un om de actiune si cu mana deprinsa cu penitza…era apsolut necesara o astfel de iesire .
    Slava Domnului —

  2. Aspru!
    aveti haz! parca mi-l si imaginez pe Schultz, ce privire ascutita va trimis la replica “first class, window please!”
    Bine ati revenit!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: